La început a fost… Ionuț. Ionuț Oprea. Actor profesionist, bătea drumul până în Ferentari ca să facă ore de actorie și educație alternativă cu câțiva puști, în cadrul asociației Policy Center for Roma and Minorities. Apoi și-a zis că n-are sens să tot bată drumul. S-a mutat într-o garsonieră, în cartier.
Povestea aceasta ne întoarce în timp, undeva prin 2015, când în trupa de teatru PlayHood apare D.
Acum doi ani, în urma unui casting reușit, R. s-a „pricopsit” cu un rol în filmul unuia dintre cei mai de succes regizori de film din România. După un scurt moment de euforie, pe R. îl trăznește realizarea că: „În două săptămâni avem prima repetiție pentru film!”, așa că se pune pe treabă rapid.
De-a lungul timpului, trupa de teatru PlayHood a participat la multe festivaluri de teatru din țară, unde au fost aplaudați și premiați. Dar nu doar finalul e important de povestit, „the happy end”, ci și drumul până acolo.
În fața nedreptăților, mulți dintre noi ne revoltăm. Ne revoltăm în sinea noastră, ne revoltăm pe Facebook, câteodată ne revoltăm și în grupul de prieteni. Cam aici se termină șirul revoltelor noastre. În fața victimelor, mulți dintre noi tăcem. Nu știm ce să spunem, cum să facem să aducem un plus într-o situație care e atât de clar pe minus. Apoi mai sunt oameni ca Mihaela Chiper.
Nu-i spunem numele şi nici măcar prenumele pentru că băiatul ar putea fi identificat mult prea uşor. Dar îl mai cheamă şi Mihai. Acest prenume l-a primit recent, atunci când a fost botezat la Mănăstirea Râncaciov. La casa de copii nu-i boteza nimeni. Aveau, în schimb, educatori care îi închideau frecvent în camera de pedepse… îi spuneau camera neagră.
Mama a părăsit-o de mică. Nu a căutat-o niciodată şi nici nu are de gând. „Nu o pot ierta, o pot doar uita”, ne-a spus, rugându-ne să nu-i mai amintim de ea. Despre tata, în schimb, ar putea vorbi mult. Un om bolnav, care a făcut eforturi mari să o crească.
Câteodată, relația dintre tine și copilul tău adolescent e ca o luptă în câmp deschis.
E considerată boala secolului, dar nu vorbim despre ea. Generația celor născuţi în perioada 1980-2000 este cea mai deprimată generație în viață și lucrurile nu par să se îmbunătățească pentru generațiile de puști care vin după. Doar până acum câțiva ani, trăiam feriți de lucrurile astea.
În stație la metrou, în sala de sport, pe terenul de fotbal sau de baschet, în gașca mare, gălăgioasă, plină de viață și de îndrăzneală – acolo parcă nimic nu-i tulbură. Că nicio grijă nu-i ajunge. Dar fă un pas mai aproape. Privește cu atenție. Ascultă… Undeva printre ei, e Andrei.
