Peste tot se nasc copii care fac singuri primul pas. Se nasc, însă, copii care își leagă visele copilăriei de sălile de terapie și fac primul pas undeva spre 5 ani. Există copii care nu vor reuși vreodată să facă primul pas. Și mai sunt copii care nu își permit niciodată un tratament lung și costisitor, ca să poată pune un pas înaintea celuilalt.
Ideea salinei senzoriale din inima Bucureștiului – cauza lunii Octombrie la Zi de Bine – a venit în urmă cu un an, când la Asociația KinetoBebe copiii care au nevoie de recuperare pediatrică și terapii complexe erau nevoiți să își tot întrerupă tratamentele din cauza răcelilor. Apărea o răceală și nu se mai termina. Apăreau probleme respiratorii și nu se mai terminau. Și, o știm prea bine, nu erau răcelile de sezon cu care erau obișnuiți de atâția ani… era ceva mult mai grav de atât.
Azi a fost ziua cu vizita pe șantierul #CasaPLINĂ, dar și ziua cu mâța rătăcită și salvată!
„Sfatul meu pentru oricine a fost recent diagnosticat cu Alzheimer este să….”
În momentele tot mai rare în care își amintește cu cine stă de vorbă, domnul B. se bucură ca un copil. De fapt, pentru doamna B., domnul B. este tot mai mult ca un copil de care trebuie să ai grijă neîntrerupt. Să se spele, să se îmbrace, să nu încurce pilulele cu niște nasturi sau furculița cu lama de ras.
Domnul A. suferă de Alzheimer. Își conștientizează boala, iar asta îl face ca, uneori, să resimtă totul ca fiind insuportabil. Într-o zi, s-a urcat cu un picior peste balustradă. Doamna A. a zburat către el: “Am zburat peste toate, să îl prind și să îl trag de acolo. «De ce faci asta?», l-am întrebat disperată. « Ca să nu te mai necăjesc, să nu mai ai treabă cu mine», mi-a răspuns…”
Se întâmplă în fiecare zi lucruri extraordinare la Săftica, acolo unde, până la sfârșitul lunii, facem un loc în care să se strângă sub același acoperiș toți acei profesioniști cu care un copil victimă sau martor la o infracțiune trebuie să interacționeze: procurori, polițiști, psihologi, medici legiști…
Când era mai mică și frații ei se jucau cu mingea, Ariana își dorea și ea să se joace, să fie ca ei. Nu voia să fie diferită. Voia, ca orice copil, să se joace așa cum se joacă un copil care vede. Cu timpul, i-a fost mai simplu să accepte diferența dintre ea și ceilalți.
„Bună ziua, Mel! În primul rând încep prin a-i mulțumi lui Dumnezeu că m-a adus aici, unde am întâlnit oameni în adevăratul sens al cuvântului și am putut depăși momentele grele din viața mea. Voiam să vă arăt ce am făcut cu bănuții.”
Primul hop e cel mai greu – prima zi de naștere donată pentru o cauză umanitară.
